Pentru unii oameni recuperarea este rapidă și robustă, drumul este lin și nu necesită folosirea unor resurse majore, iar oamenii se simt bine de la o săptămână la alta. Acestea sunt cazurile fericite! Însă sunt puține la număr, pentru că de cele mai multe ori, omul apelează la terapie când tot ce funcționa pentru el până în acel moment nu mai funcționează. Pentru majoritatea oamenilor, procesul terapeutic nu este unul lin. Chiar dacă omul învață cum să iși gestioneze emoțiile, cum să facă față situațiilor de viață, este nevoie de ceva timp până când poate să pună în practică abilitățile noi învățate. Este posibil ca unii oameni să simtă disconfort în primele ședințe de terapie, însă, în timp, situația să se normalizeze și să se simtă îmbunătățiri majore în viața lor. În anumite situații cei care merg la psihoterapeut doresc ca problemele lor să fie rezolvate într-o perioadă foarte scurtă de timp, lucru care este de cele mai multe ori imposibil.

De la motivație la schimbare. În procesul terapeutic, motivația joacă un rol foarte important, în ceea ce privește rezultatul terapiei. Primul pas este să ai destulă motivație să apelezi la un terapeut, apoi să poți să exprimi clar care sunt nevoile tale și ce dorești să obții prin terapie. Deseori oamenii spun că doresc sa fie mai liniștiți sau fericiți. Chiar daca oamenii sunt îndreptățiți să aibă asemenea cerințe, aceste obiective sunt prea vagi pentru a fi atinse. Este util ca oamenii să își stabilească un obiectiv cât mai clar, prin întrebări de tipul: Ce te face pe tine fericit? Ce anume îți aduce liniștea? Iar răspunsurile încep să fie concrete, ,,Cred că aș fi fericit dacă aș dormi mai mult…,,. Este important să înțelegi că pentru fiecare om în parte, fericirea arată diferit, obiectivele sunt diferite și nici o călătorie nu seamănă cu alta.

Teoria minții reprezintă capacitatea de a atribui credințe, intenții, dorințe, emoții și cunoștințe nouă înșine și altora.

In jurul vârstei de doi ani, copiii au o concepție elementară despre dorințe, sentimente, experiențe perceptuale simple. La această vârstă înțeleg faptul că oamenii simt, gândesc diferit, au diferite dorințe, așteptări, dar nu sunt capabili să înțeleagă și faptul că oamenii își reprezintă mental atât obiectele, cât și dorințele, credințele, emoțiile lor. La vârsta de 3 ani, copiii înțeleg falsitatea sau adevărul credințelor și faptul că acestea diferă de la o persoana la alta, dar au tendința de a explica propriile acțiuni și pe ale celorlalți apelând mai mult la dorințe decât la opinii. La 4 ani, copiii ințeleg influența pe care o au gândurile și sentimentele oamenilor asupra comportamentului acestora, precum și faptul că uneori oamenii pot avea păreri care nu sunt conforme cu realitatea. Prin teoria minții, copilul își dă seama dacă celălalt îl înșală în ceea ce privește starea de fapt, făcând-ul să creadă ceva pe care el, copilul, știe din surse prealabile că este altfel. Această detectare a “falsei credințe” este considerată nucleul capacității de inferență asupra stării mentale a altuia, pe care o reprezintă capacitatea teoriei minții.

Copiii cu tulburare de spectru autist nu dezvoltă, în mod specific această capacitate, deși alte funcții cognitive sunt păstrate sau chiar funcționează exagerat (de exemplu, memorarea mecanică). Se consideră că teoria minții este un câștig evolutiv al psihismului uman, intuirea instantanee a intențiilor și evaluărilor celuilalt în situație fiind esențială pentru evaluarea eventualelor colaborări. Dacă subiectul își dă seama că poate colabora, negociază și începe o acțiune, comunicând operațional cu un altul. Apoi, el trebuie în permanență să citească mintea celuilalt, pentru a-și coordona acțiunea cu a acestuia în cursul diverselor faze ale colaborării. Aceasta citire intuitivă a gândurilor celuilalt e esențială pentru a purta un dialog și pentru a negocia colaborarea. Și la fel, pentru a detecta eventualele reticențe sau atitudini ostile, care împiedică colaborarea. Capacitatea teoriei minții, în fazele sale mai evoluate, este esențială și pentru a induce în eroare pe alții sau pentru a detecta felul în care alții încearcă să înșele subiectul. Capacitatea de a-i înșela pe alții, care depinde de teoria minții, este considerată și ea un câștig filogenetic, util și funcțional adaptativ în multe împrejurări.

Copiii cu tulburare de spectru autist nu au o teorie a mentalului și din cauza aceasta sunt puși în mare dificultate atunci când este vorba de înțelegerea sentimentelor, dorințelor și opiniilor altor persoane. Noi, oamenii, ne deosebim de obiecte tocmai prin sentimente, gânduri, dorințe, opinii. Dacă un copil cu tulburare de spectru nu vede toate aceste particularități la ceilalți oameni, pentru ei, oamenii nu sunt cu nimic deosebiți de obiecte. Și de aici poate veni și retragerea, aparentul dezinteres față de ceilalți și problemele de comunicare și interacțiune socială, chiar și la copiii care au limbajul dezvoltat și aparent au toate achizițiile pentru a putea comunica și interacționa adecvat. Aceasta este singura teorie care face legătura între problemele de socializare și cele cognitive. Aplicabilitatea practică a acestei teorii o constituie tocmai predarea ei copiilor foarte avansați în terapie pentru a-i putea ajuta să facă și ultimul pas și cel mai greu, pasul de integrare în societate. Acest lucru se realizează prin predarea intensivă a stărilor mentale prin simple principii.